(continuare de la articolul “Pe cine am adus cu mine in America Centrală”)

Aș putea să chem un Uber, dacă as avea baterie la telefon și wifi.

Văd un bancomat, scot niște bani, că ăsta e primul lucru de făcut când ajungi într-o țară nouă. Mă aștept să scot ceva ce se numește Balboa, precum mi-a spus Google că se numește moneda în Panama, însă bancomatul vrea să îmi dea doar dolari americani.
Mă mir, însă iau ce-mi dă și mă îndrept spre ieșire.

Pe drum mai văd și un automat cu cartele de telefon și mă entuziasmez, până îmi dau seama că cea mai ieftină costă 30 de dolari. Mi se pare ridicol și dau cancel la idee cam în același timp în care văd în fața mea doi călători asemenea mea – cu rucsacul în spate, cu priviri confuze, cu ochii în telefon, oarecum preocupați. Aha, aici stă salvarea/soluția mea!

“Are you guys heading into town?” îi abordez imediat.
“Da, acum verificam la ce hostel stăm fiecare să vedem dacă putem împărți un Uber. Se pare că totuși suntem cam departe unul de celălalt.”
Eu cu gagica suntem mai aproape, așa că împărțim noi două Uberul chemat de ea, ce ne va costa 16 dolari. Problema lipsei de baterie la telefon si a wifi-ului declarată rezolvată!
Aflăm între timp că taxiurile de la aeroport ar fi fost aproape dublu. Scump, nenică, scump, însă fac presupunerea că e doar jaf din acela de aeroport, cum se întămplă în multe locuri de prin lume.

După minime peripeții, urcăm în Uber. Omul are și posibilitatea de a-mi încărca telefonul în masina lui, și niște wi-fi, și o vorbă bună, și îmi oferă per total un sentiment de siguranță și protecție foarte fain. 
Povestesc puțin cu Hilary, care e din State și momentan într-o călătorie de un an prin America Centrală. Ea călătorește la fel ca mine: fără a face research înainte, ci prin a urma recomandările localnicilor în orice loc ajunge, și a lăsa călătoria să-i arate mereu următorul pas.
Schimbăm numere de telefon și rămâne că poate mâine explorăm Canalul Panama și Panama City împreună. 

O lăsăm la hostel, și de acolo mai am 9 minute până la al meu. Mă lansez într-o conversație cu șoferul, încântată să-mi dau seama că spaniola pe care n-am mai vorbit-o de 3 ani îmi revine pe minut ce trece.
“De unde ești?”
“Din România”
“România…” citesc atât mirare cât și pur și simplu zero puncte de referință în tonul lui.
“Cunoști România?”
“Ah, nu, nu cunosc… “
“Europa… cunoști Europa?”
“Ah… nu… Nu prea știu despre Europa…” (Îl înțeleg, Nici românii nu știu tare multe despre America Centrală)
“Oare nu vin mulți turiști europeni aici?”
“Nu tare mulți. Mai mult americani”
“Însă spanioli măcar sigur trebuie să fie.” 
“Ah, da da, sigur, spanioli și italieni. Muchos italianos.”
“Și ce alți străini aveți pe aici?”
“Ahh… chinos… muchisimos chinos, como 200.000.”

La o populație de 4 milioane de panamanezi, 200 de mii de chinezi îmi par cam enorm de mulți.
“Păi cum atât de mulți chinezi?”
“Păi ei au multe afaceri mici aici. Toate magazinele de cartier, Mini Super, sunt deținute de ei. Mai au restaurante, spălătorii de haine, afaceri mici de acestea.”
“Și sunt veniți aici demult?”
“Oh daaa, demult. Dintotdeauna.” (evident că nu chiar dintotdeauna, însă dintotdeauna lui, adică de când știe el țara asta. De vreo 45 de ani, estimez eu).

“Și cu moneda voastră oare care e treaba? Că de la bancomat la aeroport am primit doar dolari americani.”
“Ah, si. Toată lumea folosește dolares. Avem monedă națională doar așa, de formă, să spunem și noi că avem. Însă nu se folosește aproape deloc” 
Ai-iai-iai.
Această Americă Centrală, atât de diferită de America de Sud, pe care o ador. Muchisima influență Americană ce se simte de când cobori din avion.

Conversația cu el îmi pică atât de bine, parcă Artemis începe să se dezmorțească și îmi amintesc cum e la explorat de lume cu rucsacul în spate. Mă liniștește să îl aud vorbind și simt că fiecare cuvânt al lui mă ajută să aterizez puțin mai mult în această lume complet necunoscută. 

Ajungem la hostel. 
Aleluia! 
Chiar. Sunt. Aici!
Odată cu rucsacul, pot să las jos și ultima urmă de anxietate ce mi s-a mișcat prin oase în ultimele 24 de ore.

După ce mă cazez, întreb de un magazin în zonă, că doar am nevoie de adaptor. Este unul chiar peste drum, un Mini Super, desigur, deschis până la ora 23.
Eu încă port mâneci lungi, și la mâini și la picioare, și abia după ce mă relaxez suficient îmi dau seama că sunt 100 de grade, și toți ceilalți oameni sunt în slapi și maiouri. 

Trec drumul spre Mini Super și remarc imediat că vânzătorul este, desigur, chinez. 
Al doilea lucru pe care îl remarc sunt fructele tăiate și puse la vânzare în pungi în frigider, și de îndată ce ochii mei înregistrează această imagine, simt fizic cum corpul meu se ancorează într-un final în acest nou univers unde am aterizat.

Ah, punctul meu de reper! Acele fructe pe care le cunosc atât de bine din Asia și din America de Sud sunt ancorele mele profunde, și simpla lor prezență în acel magazin îmi dă sentimentul că gata, am găsit Nordul, lumea asta îmi e familiară.


Petrec încă vreo 10 minute explorând magazinul, citind etichete, transformând prețuri in lei. Acesta e modul meu de a mă plasa într-un loc nou – să cercetez ce mănâncă acei oameni, ce fel de produse consumă, cum arată, cum le spune, din ce sunt făcute? Până ies din magazin, cu un adaptor, o cartelă cu internet nelimitat (6 dolari în loc de 30) și o ditamai bucata de ananas tăiat sub braț, simt că am aterizat în sfârsit în Panama.
Gata, știu unde sunt.
(Cu mintea încă habar nu am unde sunt, însă cu simțirea deja știu unde sunt)

CANALUL PANAMA

A doua zi plănuiesc cu Hilary să mergem împreună la Canalul Panama, cea mai spectaculoasă minune inginească a lumii (se spune că și una dintre cele 7 noi minuni ale lumii, sau candidată la a 8a, nu prea mi-e clară treaba). Canalul Panama conectează oceanele Atlantic și Pacific, și începând din 1914 scutește 15.000 km navelor ce au nevoie să ajungă de pe o coastă pe cealaltă a Statelor Unite (ce altfel ar trebui să coboare până la “sfârșitul lumii”, sub Chile) și aproape 4000 km pe traseul Europa – Oceania. 
(Traducere: interes geopolitic și economic MASIV pentru “marile puteri”, dintre care una e pe cale de a deveni și mai mare)

Cercetând puțin istoria canalului înțeleg că însăși existența acestei țări este legată deplin de canalul Panama – în 1903 SUA a preluat construirea canalului de la francezii care au eșuat profund, și pentru că nu s-au înțeles cu Colombia (din care Panama făcea atunci parte), SUA a susținut independența acestei tărișoare pe care, apoi, a “influențat-o” (pentru a nu folosi verbul “a coloniza” atât de direct) în neștire.

Tot ce a însemnat construcția canalului și autonomia SUA asupra teritoriului din acea zonâ a fost jaf la drumul mare, iar lucrurile au fost oarecum “îndreptate” (deși cetățenilor cărora le-au fost luate terenurile nu li s-a făcut nici până azi dreptate) abia ~100 de ani mai târziu, când SUA a cedat în final administrarea Canalul Panama înapoi panamanezilor. În răstimp, SUA s-a bucurat pe deplin de controlul oceanelor, cu impact economic MASIV.

Înțeleg de ce am primit doar dolari americani la bancomat, înțeleg de ce Panama City arata ca o copie (mult mai săracă) a “vestului”, înțeleg și de ce nu simt nici un fel de personalitate proprie a acestei tări, înțeleg de ce nu pot percepe un spirit panamanez, încep să înțeleg.
Mai târziu înțeleg și de ce totul e atât de scump aici, în ciuda condițiilor de lumea a treia. Spun cuiva că Panama e cea mai scumpă țară săracă în care am fost vreodată, și până la final această descriere ilustreaza foarte bine experiența mea acolo.  

~~~
Revenind la canal.
Construcția lui e la fel de fascinantă precum istoria tării – se spune că acesta e cel mai ne-prietenos teren de pe pământ pe care oamenii au încercat vreodată să îl stăpânească.
Francezii au eșuat pentru că proiectul lor a fost inițiat de geniul care a construit Canalul Suez, însă el a pierdut din vedere faptul că iarna nu-i ca vara și geografia tropicală nu e precum deșertul. Terenul instabil, cu mix unic de tipuri de rocă, munți, activitate seismică, alunecări de teren, junglă impenetrabilă, și mai ales febra galbenă și malaria au luat 25.000 de vieți și aproape 300 de milioane de dolari până când Ferdinand de Lesseps a declarat falimentul și francezii s-au retras din aventură.

Când americanii au preluat construcția, în 1903, primul lucru pe care l-au făcut nu a avut nici o legătură cu strategia de construcție, ci a fost un proiect sanitar – s-au lansat într-o acțiune de a omorâ larvele și elimina tânțarii din zonă, și într-un an și jumătate au eradicat febra galbenă și malaria. Abia apoi s-au apucat de construit, și s-a lăsat și acolo cu morți, cei mai mulți de la folosirea dinamitei, pentru care la momentul respectiv nu existau instrucțiuni precise de folosire. Cele mai multe vieți pierdute au fost ale negrilor din zona caraibelor, principala carne de tun folosită în dinamitarea munților și mutarea lor dintr-un loc în altul.

Cunoașterea istoriei oferă o cu totul altă dimensiune experienței de “vizitare” a canalului, ce pentru un non-inginer ca mine nu oferă prea multă satisfacție vizuală.

~~~
Pe net scrie că cel mai bun moment de mers pentru a prinde navele trecând (fără de care, de altfel, experiența e extrem de săracă) este fie în jur de 11, fie după 3.
Oamenii de la hostel spun că cele mai mari șanse sunt între 11 și 1.
Eu am un interviu pe Cerc de Femei, Cercul Lunii până la 12.30, așa că, practic, mergem când ne permite universul.

Același univers binevoitor ne dă jos din Uber la centrul Miraflores la 14.01, și după ce luăm bilet aflăm că de când cu pandemia, muzeul se vizitează în sistem de “mișcare continuă” – nu ai voie să te oprești să citești sau cercetezi (cu toate că poți să faci poze / filmări pe ici pe colo) și că vizionarea documentarului 3D care explică toată treaba cu istoria și funcționarea canalului nu este posibilă.
Fix despre documentar eram tare entuziasmată.
Csf, uneori ncsf.

De îndată ce ajungem sus la terasa de observare dăm cu ochii de peste 100 de oameni entuziasmați că o diamai nava tocmai se pregăteste să treacă prin canal.
Puteam ajunge acolo la un moment de o perfecțiune mai desăvârșită?
Cu adevărat, este momentul absolut perfect, în ciuda a ceea ce au spus Google și omul de la hostel.
Nu doar atât, însă prin oarece minune, în ciuda faptului că e plin de lume, Universul ne găseste mie și la Hilary locuri nu doar în primul rând, ci fix în dreptul ecluzei.
Nu știm cum a fost posibil asta, însă primim cu mare bucurie.

Stăm acolo aproape un ceas, timp în care vedem 2 nave enorme și alte 4 vase mai mici trecând prin canal. Nu voi explica aici modul de funcționare al canalului, pentru că nu e specialitatea mea, însă chiar vă recomand să cercetați, pentru că e im-pre-sio-nant. 
Las mai jos un time lapse făcut de Hilary care arată cum scade nivelul apei pentru a permite deschiderea ecluzei, și sublima gravitație făcându-și treaba.

Și un mic video cu deschiderea ecluzei.


PANAMA CITY


De la canal decidem să mergem să explorăm orașul vechi, și pe drum încolo vedem și celebrul skyline din Panama City, șirul de clădiri înalte ce îmi aduce aminte de Dubai.

E drept că mă lasă suficient de rece, însă din orașul vechi nu înțeleg chiar nimic.
Mă aștept la ceva cochet, cu istorie și personalitate, că doar îi spune oraș vechi, și ce văd în loc e un șir ciudat de străzi presărate cu o clădire extraordinar de luxoasă lângă care stă una pe cale să se dărâme lângă care stă o clădire extrordinar de luxoasă lângă care stă una pe cale să se dărâme.
Străzile suficient de goale de oameni, însă împânzite de poliție.
Totul rece, nu de la soarele ce oricum ne bate-n cap de numa – numa, ci de la beton și lipsa completă a oricărei urme de pesonalitate și oareșceoricefel de esență panamaneză, orice ar însemna ea.

Locul meu preferat până la final pare a fi el Mercado de Mariscos, piața de pește & fructe de mare ce are un fel de restaurant atașat, și acolo simt în final ceva personalitate central americană. Prețurile însă îmi fac portofelul să leșine – pornesc de 10 dolari pe fel de mâncare, ceea ce pentru cineva care se delecta în Peru cu meniul zilei (supa, fel principal si băutură) pentru cam 1 dolar, e de-a dreptul șocant.

Spre sfârșitul zilei simt că eu și acest oraș ne-am desăvârsit relația, și sunt gata să plec mai departe, cât de repejor.
Pentru a ajunge în Costa Rica e necesar să traversez întreaga țară, și
aflu despre un autobuz ce merge direct la graniță, și durează 12 ore. Aș vrea să rup barem în 2 călătoria, totuși, să mai trăiesc și alte trăiri prin aceste locuri, să îmi mai clătesc un ochi, să îmi mai bucur un simț.

Tipul de la hostel e în alt film azi, văd că n-are chef de mine.
Stau cu Google Maps deschis pe ecran si îl întreb ce locuri frumoase ar fi de văzut de aici pănâ în celălalt capăt de țară, și dincolo de “Aaahhhh, dar sunt atâtea lucruri frumoase de văzut! Atâtea locuri frumoase, de la munți la plajă, muuuulte locuri”, nu primesc nimic.

Așa că merg cu Hillary la Albrook station, unde pare că se întâmplă totul și unde trebuie să mergi personal să cumperi bilet în avans (oi-ioi), să ne lămurim.
Și ea e gata să iasă din Panama City.
Până ajungem acolo deja decid să iau calea cea mai ușoară, și anume autobuzul direct de 12 ore până la destinație. Doar că, surpriză! Mâine nu este de zi, doar de noapte, și eu îmi doresc să v-ă-d, nu doar să d-o-r-m, așa că nu-i bine.

Până fac o față ca un semn de întrebare, o doamnă și un domn încearcă să îmi explice ceva ce nu înțeleg, însă tot aud “David, David”.
Până la urmă mă luminez – David e un oraș pe la jumătatea distanței între Panama City și granița cu Costa Rica, și dacă vreau să merg pe zi pot sa plec de dimineață spre David, iar apoi de acolo să iau minibus spre Almirante, orășelul de la graniță.

David… Nu sună rău numele ăsta, îmi zic…

(va urma)