Zilele trecute jucam Integration Game cu niște oameni faini, când mi-a apărut întrebarea

“Ce apreciezi cel mai mult la o relație de prietenie?”

Am dat același răspuns pe care îl dau de câțiva ani, de când mi-am dat seama de ce relațiile mele de prietenie sunt atât de împlinite, profunde și complet lipsite de dramă:

Lipsa așteptărilor.

Analizându-mi relațiile cele mai dragi și apropiate sufletului meu, acesta a fost firul comun pe care l-am găsit în toate: faptul că nu simt că cealaltă persoană are orice fel de așteptări de la mine, faptul că nu simt că i-aș putea “dezamăgi” în orice fel, și faptul că sentimentul e mutual. Cu alte cuvinte, ne oferim unii altora libertate deplină în relație, să mergem și să venim după cum simțim, și să avem grijă de nevoile noastre personale înainte de a avea grijă de nevoile celuilalt, sau ale relației.

(Adică… cum adică??)
Le iau pe rând :))

“Să mergem și să venim după cum simțim”
Păi… și dacă cealaltă persoană nu ar mai simți să vină? Sau dacă eu nu aș mai simți să merg?
Dacă asta s-ar întâmpla, ar arăta exact stadiul relaționării dintre noi, și că ceva nu ne mai cheamă împreună. Poate că am crescut în direcții sau cu viteze diferite, poate că ceea ce primim și ne oferim unii altora în relație nu ne mai servește, și astfel nu mai simțim nevoia sa fim în preajma acelor persoane.

Pentru că, ce alt motiv autentic avem să fim împreună cu alți oameni, decât acela că ne simțim tare bine în compania lor?

Tu ai vrea să ții cu forța lângă tine o persoană care nu își dorește cu fiecare suflare să fie lângă tine?

Cu cât există mai puțină condiționare, cu atât îmi doresc mai mult să fiu cu acei oameni. În momentul în care simt presiunea unui “trebuie” de orice fel, a unui șantaj emoțional sau cutume sociale, mi se instalează ditamai greutatea în piept și în picioare, și îmi e greu spre imposibil să mai merg înspre acea persoană.

“…și să avem grijă de nevoile noastre personale înainte de a avea grijă de nevoile celuilalt, sau ale relației.”
Ar putea părea o optică egoistă, însă ceva absolut fabulos se întâmplă atunci când facem asta –  e ca un fel de reglaj magic al universului care se asigură că suntem acolo unii pentru ceilalți în 95% (minim) din timp, iar dacă nu putem, din orice motiv, cealaltă persoană nu ne blamează pentru asta și nu ne reproșează că nu am fost acolo, pentru că știe că atunci, la modul cel mai real, nevoile noastre personale au fost mai urgente/importante. 
(Desigur că nu vorbesc de cazuri extreme, de gravitate mare, când lăsăm orice nevoie personală și suntem acolo pentru cealaltă persoană orice-ar fi. Însă acestea constituie mult sub 1% din situații, iar dacă ar fi să acționăm în acest fel în 100% din timp, epuizarea la care ne-am supune ar fi maximă).

Tot acest sistem funcționează pentru că nu ne sacrificăm unii pentru ceilalți, suntem onești și autentici, și avem încredere deplină în celălalt, încredere clădită tot prin această lipsă de așteptări, și imposibilitatea “dezamăgirii” celuilalt.

În relațiile acestea despre care vă spun, ce se întâmplă este că VREM să fim alături de cealaltă persoană cât de mult posibil, pentru că ne simțim atât de bine în compania lor, pentru că avem libertate, bucurie împărtășită, multă creștere și deliciozitate maximă în tot ceea ce trăim – inclusiv momentele dificile, când avem nevoie să purtăm conversații inconfortabile (acesta va fi poate subiectul unui alt articol).

Am relații de prietenie profundă cu oameni cu care comunic aproape zilnic, și în același timp cu oameni pe care îi văd o dată la câțiva ani, sau ne auzim o dată la câteva luni. Însă atunci când e să ne vedem, ușile noastre sunt larg deschise pentru ceilalți, povestim ca și cum n-ar fi trecut nici o secundă de la ultima întâlnire, și spațiul dintre noi e curat și cu miros deplin de libertate.
Nu petrecem nicio secundă în reproșuri de genul “de ce nu mi-ai scris de nu știu când”, “nu mi-ai dat like la postări”, “nu mi-ai urat la mulți ani”, “n-ai știut că mi-am schimbat jobul/m-am mutat/am divorțat etc”. Ci ne întâlnim așa cum suntem în acel moment, cu ușile inimii deschise și cu zero așteptări de la cealaltă persoană.

Când mi-am dat seama că acesta e succesul relațiilor mele de prietenie, mi-am analizat din această perspectivă și relațiile de familie, și cele romantice. Nu am găsit același nivel de detașare și lipsă de așteptări, nici din partea mea nici a celorlalți, și am înțeles atunci de unde proveneau micile sau marile conflicte, disfuncționalități, drame, suferințe.

O relație în care între parteneri există conceput de “dezamăgire” are zero șanse să fie o relație împlinită și armonioasă, pentru că fundația ei sunt așteptările și lipsa libertății. Cu alte cuvinte, condiționarea. O relație care se bazează pe “trebuie”, pe manipulare sau șantaj emoțional, fie exprimat, fie subliminal, nu are cum să fie funcțională și fericită. Indiferent că e vorba de o relație intimă, de familie, sau de prietenie.

(Next level de aici: Cum ar fi dacă dez-amagirea ar fi un lucru extraordinar, care să ne reamintească faptul că iar ne-am legat fericirea de așteptările pe care le avem de la alții, sau de așteptările pe care ei le au de la noi?)

Așa că, inspirată de acest cartonaș Integration Game, îți aduc și ție câteva întrebări:
* Uitându-te la relațiile tale ce te împlinesc cu adevărat, ce identifici ca fir comun la ele toate?
* În ce măsură ai așteptări de la prietenii / familia / partenerul/ partenera ta, și în ce măsură îți afectează asta relaționarea cu ei? Ce poți să faci despre asta?
* În ce măsură simți că ceilalți au așteptări de la tine? Ce poți să faci despre asta?
* Cum ar arăta pentru tine o viață în care nu ar fi posibil să “dezamăgesti” pe nimeni, și nimeni nu te-ar putea “dezamăgi?” Cum ai trăi atunci?

M-aș bucura să împărtășești cu mine despre ceea ce descoperi, sau gândurile tale legate de relații, fie aici în comentarii, fie trimițându-mi un mesaj. 

Te îmbrățisez cu drag, fără atașament și așteptări  🙂
Iunia