“De unde ai bani sa calatoresti, Iunia?” vine mereu inspre mine intrebarea ca un tavalug, din toate directiile. In timp ce intrebatorului ii vin in minte o multime de variante de surse de bani, unele mai buclucase ca altele, mie imi vine in minte o singura propozitie.

“Am, ca nu beau” e o replica pe care-l aud demult pe tata dand-o la fel de sugubat, indiferent de intrebarea care ii e adresata. “Tatuca, de unde ai camasa asta inflorata?”, “Am, ca nu beau”. “Ai bani marunti sa platim la tanti?” “Am, ca nu beau”. “Ai cincizeci de bani sa luam caruciorul de cumparaturi?” “Am, ca nu beau”.

Doar de curand m-a lovit adevarul acestor vorbe, si semnificatia de dincolo de gluma.

Am, ca nu beau

(a nu se intelege ca nu pun gura pe alcool, ci ca beau cu masura, ca la recomandarea doctorului 🙂 ). De acolo am bani sa calatoresc.

Si ca nu fumez, nu joc la loto si nici la pariuri, nu-mi construiesc existenta in jurul gadgeturilor misto, hainelor de super firma, petrecerilor de fitze si pierderii timpului la mall. Nu dau bani nici pe solare, nici pe reviste de super fashion, nici pe pilule care sa ma umfle sau dezumfle, dupa caz si preferinta. Nu dau bani nici pe bauturi artificiale si scumpe, nici pe produse extra prelucrate si rafinate, toate importate de prin tari si de la companii care rad de dau pe spate de usurinta cu care isi manipueaza cumparatorii. Si, mai ales, nu dau bani pe medicamentele menite sa “repare” tot raul pe care mi l-am facut cu mana mea, dand bani pe toate cele de mai sus.

Nu aveam nevoie de cei patru ani de economie ca sa invat o ecuatie extrem de simpla a banilor: ai bani in exces daca ceea ce cheltui e mai putin decat ceea ce castigi. Deci daca imi doresc sa am bani in exces la sfarsitul lunii, trebuie:

a) sa fac mai multi bani,

b) sa cheltui mai putin.

Una din doua. Sau ambele la un loc. Unii oameni, sunt sigura ca ati observat cu totii, oricati bani ar face, la sfarsitul lunii tot nu au bani. Atunci e, zic eu, de preferat sa se consulte punctul b).

Mie mi s-a schimbat dramatic situatia acelui punct b) in momentul in care am inceput sa port cu mine intrebarea “Am NEVOIE de acest lucru?”, urmata de intrebarea “Am CU ADEVARAT nevoie de acest lucru?”. Instataneu, cheltuielile mele s-au injumatatit.

Ce m-a ajutat mult a fost constientizarea notiunii de “consumerism”, si a faptului ca obiceiurile mele de cumparare erau slugile campaniilor de marketing ce ma bombardau in fiecare clipa, si nu a propriei mele judecati si, mai ales, a propriilor mele nevoi.

Constientizarea diferentei dintre “vreau” si “am nevoie” a fost de asemenea o piatra monumentala. La acele lucruri despre care stiam ca nu am nevoie, dar totusi le vroiam, mai adaugam o intrebare “Imi face bine?”. De majoritatea datilor, plecam fara a le pune in cos.

Iar despre acel “vreau” care ne suge unori de toata seva si energia (ca sa nu spun de toti banii), am observat ca dupa ce am terminat cele zece zile de Vipassana, meditatia budista in tacere, acel “vreau” m-a mai slabit, mi-a mai dat o pauza, m-a lasat putin sa vad cum e sa traiesc viata fara a fi intr-o stare permanenta de dorinta. Si vai, dar vai cat e de dulce viata intr-o astfel de stare! Si vai, dar vai cat timp, energie si bani am “castigat” de cand nu mai “vreau” lucruri! Si vai, dar cat de multa liniste, pace si bucurie pot sa am in fiecare moment in care nu “vreau” nimic! 🙂

Mi-am dat seama, din fericire, destul de devreme ca banii nu au nici o legatura cu calatoritul. Calatoritul, ca absolut orice altceva in viata, are legatura cu prioritatile, cu deciziile si cu alegerile. Astfel ca eu calatoresc pentru ca asta am decis sa aleg ca si prioritate in viata mea.

Si-atat. 🙂