Se cheama ca m-am TIFF-uit!

TIFF – nu-i clujean sa nu stie ce inseamna, nu-s multi ne-clujeni si ne-bucuresteni sa stie din prima ce inseamna. Te-ai fi gandit ca marele de acum festival de film international are o reputatie pe masura, dar am observat usor ca nu-i cazul. Timisorenilor carora le spuneam ca sunt la TIFF ma intampinau cu un “Huh?” ce spunea totul. Deloc de mirare pentru mine, pentru ca vorbe despre TIFF nu razbat prea mult prin partile non clujene, non bucurestene si non sibiene. Cel putin asa a fost pana acum. De-acu, de cand s-a inceput si cu caravana TIFF, sa speram ca festivalul va incepe sa se bucure de notorietatea nationala pe care o merita.

Transylvania International Film Festival, pe numele lui complet, a aparut pe scena Clujului in urma cu 12 ani, principalii datatori de viata fiind Tudor Giurgiu si sotia lui, devenita intre timp. De-atunci a crescut usor dar sigur, si acum aproape fiecare clujean cu care m-am conversat cu o saptamana inainte de inceperea TIFFului nu a cugetat de a-mi descrie cat e de minunata aceasta experienta, cat sunt de entuziasmati si cat de mult imi recomanda sa raman si eu sa iau parte.

Cand o anumita faptura minunata mi-a spus acest lucru pentru a n-a oara, am decis. Am ramas. Si m-am TIFFuit de mama focului. Si-i multumesc-tumesc-tumesc, tare de tot de tot de tot!:)

Fiind prima mea experienta in domeniu, nu m-am hazardat, si-am luat-o incet, cu cate un film, doua, arareori trei pe zi. Seara, concerte si petreceri. Pana tarziu in noapte. Cu totul atipic pentru mine, dar daca esti la TIFF… te TIFFuiesti.

tiff

Highlighturile mele, si ma voi rezuma la trei, in aceste zile au fost:

  • un film rusesc mut, din 1930. In mod normal nu sunt un fan al filmelor mute, dar am plecat de la Earth extrem de incantata, ca si cum as fi descoperit ceva senzational. Ceea ce e adevarat. Am descoperit ce experienta inedita poate sa fie acompanierea live a unui film mut de catre o formatie. Si nu de orice formatie, ci de Dhaka Brakha (= “a lua si a da” in limba ucraineana veche), o alaturare de patru oameni cu multe instrumente mai mult sau mai putin traditionale, o trupa ce canta o muzica diferita de orice altceva am auzit pana acum. E un amestec de percutie cu folk cu improvizatie samanica, un mix despre care habar nu ai de unde vine, dar te transporta pe un cu totul alt taram, unul plin de energie si bucurie si maretie. Ei spun ca ceea ce canta se numeste “ethno-chaos”, si suna cam asa (video-ul nu face nici pe departe dreptate concertului live, dar e bun asa de idee). Daca vin oamenii pe la voi prin urbe, sa nu faceti sa-i ratati!

 

  • Experimentul Bucuresti, film regizat si produs de un englez ce locuieste de zece ani pe taramuri romanesti. Tom Wilson pe numele lui, omul a facut acest film cu un buget de 200 de euro. Am inceput vizionarea cu vagi asteptari de genul “Iar un film negru, pesimist, despre cat de varza e Romania. Yaay!” Pana la scena de sfarsit, filmul ma trecuse prin sute de stari, de la frustrare si manie la intrigare si curiozitate, la usurare si amuzament (nu neaprat in ordinea aceasta). Mai presus de toate, la reflectare si meditare. Deci, cum ar veni, si-a indeplinit cu totul scopul, acela de a-l transpune pe cel ce vizioneaza in diverse stari, si de a-l lasa meditand la sfarsit. Si poate chiar de a-l determina sa actioneze intr-un fel sau altul dupa. Recomand tare acest film, dar recomand sa nu cititi nimic despre el inainte de a-l viziona, si sa porniti fara de asteptari. Singura informatie pe care noi am avut-o, furnizata direct de catre Tom la inceputul filmului (eram prima tura de oameni care avea sa vada filmul, in afara celor 3-4 prieteni ai lui pe care ii solicitase sa-si dea cu parerea): “Este vorba despre un experiment tinut cat se poate de in umbra. Daca sunteti straini, sigur nu ati auzit de acest experiment. Daca sunteti romani, cel mai probabil nu ati auzit de acest experiment”.

Incepusem experienta mea la TIFF cu un fel de prejudecata legata de filmele romanesti. Iar o drama cenusie si morbida, iar caractere suferinde sau corupte, iar o ilustrare a unui aspect mai putin inaltator al Romaniei si romanilor. Drept urmare mi-am propus sa nici nu ma concentrez prea tare pe filmele romanesti, pentru ca nu imi lipsea incarcatura negativa de care multe dintre ele nu duc lipsa. Oricat de premiate ar fi si oricat de artistice sunt.Buuun.Expun aceasta decizie unei mai cunoscatoare in ale cinematografiei, si mai ales a celei romanesti. Imi explica de ce majoritatea filmelor romanesti din ultima vreme s-au incadrat in acest gen: asa se cere de catre cei care sar cu finantele (francezi, cine or mai fi). Asta se cere, asta se da. Asta se premiaza. Pot sa inteleg asta. Nu pot sa spun ca ma bucura, mai ales cand imi aduc aminte de prieteni de prin indepartatele Asii, care dupa ce au vizionat mult premiatul “Dupa Dealuri” au exclamat contemplativ “Ahaaa… deci asa e Romania?” Am vrut sa urlu din fundul plamanilor ca NU! NU ASA E ROMANIA! M-am bucurat ca sunt acolo sa le ofer o imagine mai cuprinzatoare asupra tarii mele, dar nu am putut sa nu ma gandesc la cei care vizionau filme romanesti pline de tragedie si nu aveau prin jur un roman pe care sa-l traga de maneca pentru o privire mai de ansamblu. Nu pot sa spun ca ma bucura, dar inteleg.Buuun, revenind. Mandruta cu pricina imi recomanda atunci sa merg la “Love Building”. Vei vedea, e diferit, imi spune ea.

  • Asa ca merg la Love Building. Din primele 2 minute, sunt surprinsa pozitiv. E un film romanesc cu iz de Hollywood. Refreshing! Imi place! Nu-mi prea vine sa cred, dar imi place. Rad mult. Eu si intreg cinematograful plin pana la refuz. Dupa 85 de minute aplaud cu sinceritate, pentru ca acest film mi-a infirmat tot ce asociam cu cinematografia romaneasca, si asta ma bucura teribil. Pentru ca sfarsitul sa fie cu totul special, trupa Grimus (o formula mai altfel a ei) urca pe scena si canta live piesa “In your eyes”, ce ne incantase auditiv in film. Oamenii ma lasa cu gura cascata.  Senzationali!

    Iulia Rugina, foarte tanara regizoare, impreuna cu Dragos Bucur, Dorian Boguta si Alexandru Papadopol, producatori si actori principali, urca pe scena impreuna cu intreg castul si stafful. Se porneste un set de impartasiri, intrebari si raspunsuri. Eu ies din cinematograf cu un feeling bun. Tare bun. Cand “Love Building” apare in cinematografe in Septembrie, e o experienta pe care chiar v-o recomand :).

Na, am zis ca numai trei, dar nu ma pot abtine – asa scurt de tot, va recomad Wadjda, un film ce m-a miscat atat incat acum nu sunt in stare sa-l comentez. E primul film ever filmat in totalitate in interiorul Arabiei Saudite, si e regizat de prima femeie regizor din istoria tarii. Povestea unei fetite ce se lupta sa fie ea intr-o lume in care guvernul, religia si societatea nu numai ca ii dicteaza, dar o obliga sa fie intr-un alt fel, pe care nu il intelege pentru ca nu face nici un sens pentru un copil. O iubesc pe Wadjda!! Simplul fapt ca acestui film i-a fost dat voie sa existe e o dovada a schimbarii. Si o bucurie fara margini!

Ganduri dupa TIFF:

A fost Hollywood. A urmat Bollywood (Bombay Hollywood). Apoi Nollywood (Nigeria Hollywood). N-ar suna rau un Rollywood.

Ma intorc pe partea cealalta. Zambesc.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.