Rurrenabaque – jungla si pampa Boliviana (I)

Jungla e fantezia fiecarui copil – sa stai la povesti cu puternicul Baloo, cu inteleptul Kaa sau cu magnifica Bagheera… Cine ar putea sa refuze asa o intalnire?

Noi mai fusesem in jungle prin Malaezia, Tailanda si Indonezia, dar cele din Peru si Bolivia pareau a fi diferite, speciale. In Peru fusesem in jungla inalta din Quillabamba, dar ce vroiam cu adevarat era sa intram in adancuri si sa petrecem o vreme acolo departe de civilizatie, impreuna doar cu localnicii, animalele (chiar daca nu pantere si ursi) si, daca e musai, nelipsitii tantari. Asta nu am avut ocazia sa o facem inca, dar e pe lista..

Nu am stiut mai nimic despre jungla din Bolivia inainte de a ne indrepta inspre acolo, in afara de „e grozav, chiar e grozav”. Am citit cateva randuri in Lonely Planet si am ales unul dintre orasele listate, gandindu-ne ca o data ajunse in Rurrenabaque (orasul ales) o sa ne dam seama cum putem ajunge de acolo in adancimile junglei. Din pacate aveam sa realizam ca singurul mod (pe care l-am gasit noi fara a avea nici un fel de „pile, cunostinte si relatii” si fara destul tupeu sa ne aventuram in jungla de capul nostru) era tot printr-un tur organizat. Asa ca pana la alte optiuni, aveam sa o alegem pe singura viabila la momentul prezent.

Drumul din La Paz spre Rurrenabaque

Ajunsesem in La Paz pe la 7 dimineata dupa un drum peste noapte din Potosi, si planul era sa plecam cat de repede posibil inspre jungla (ca nu care cumva sa ne trezim, Doamne fereste, cu suficient timp la dispozitie pentru… cumparaturi). Din fericire am aflat ca autobuzele spre jungla pleaca in intervalul orar 10.30 – 12, asa ca am ales una dintre cele cinci companii existente (Vaca Diez, pe care cu toata caldura si chiar insistenta NU v-o recomandam) si am fost gata de imbarcat la ora 12. La fel au fost si ceilalti aproape 50 de pasageri… dar din nefericire pregatirea noastra a fost cu totul zadarnica in absenta unui vehicol in care chiar sa ne putem imbarca. M-am deplasat degajata la „biroul” companiei – ce era constituit dintr-o masa mai mult in strada decat in interiorul unei cladiri – si am chestionat cu privire la absenta, si anume, a autobuzului ce urma sa ne duca in tinuturile de departe. Mi s-a spus cu la fel de multa degajare: „Ah, e pe drum, e blocat putin in trafic, dar vine repede, repede vine”.

I-am luat omului cuvantul pe cuvant, ca doar n-aveam nici un motiv sa nu-l iau. Dar jumatate de ora mai tarziu, cand m-am deplasat din nou in directia lui si am primit exact acelasi raspuns, am necesitat de aceasta data putin mai multe informatii „Si cand exact vine?” „Repede, repede vine”. „Cam in… 5 minute? Jumatate de ora?”. „Aaaaa… repede. E pe drum”. „Eu inteleg, e pe drum de juma de ora deja, dar ce inseamna „repede”? Inca o juma de ora, mai mult?”. „Aaaa… da, cam jumatate de ora”. Mi-a fost evident ca era un raspuns doar asa pentru a-mi inchide gura, dar n-avea rost sa ma cert cu omul asa ca m-am intors la statutul de „asteptator indefinit”.

O ora mai tarziu deja ma luase cu furnicaturi si nu m-am mai dus la om la fel de degajata ca inainte. „Ya viene, Ya viene… no te preocupes” (Vine, vine, nu te ingrijora). „No te preocupes?? No te preocupes?? Cum sa nu ma preocupo cand stau aici asteptand de aproape doua ore dupa un autobuz care nu pare sa mai vina? Macar spune-mi intr-o parte sau alta, ca sa stiu mai stam aici pe marginea drumului sau mergem sa luam si noi pranzul undeva ca oamenii?”. „Ah, da, puteti linistite sa mergeti la pranz, ca dupa ce soseste trebuie sa incarcam niste lucruri in el si o sa dureze putin”. „Putin?”. „Poate o jumatate de ora. Sau ceva mai mult”. „Ceva mai mult?”. „Poate o ora. Maxim o ora”.

In ultima ora asistasem cu fascinatie la incarcarea unui alt autobuz, si stiam ca o sa ia mai mult de o ora cu siguranta. Pana sa plecam la pranz numai bine ca a venit si autobuzul, cu „numai” doua ore intarziere. Inca o ora mai tarziu ne-am intors de la pranz ca sa gasim autobuzul aproape dublu in inaltime decat il lasasem: cand oamenii spusesera ca o sa-l incarce, apoi aveau de gand sa-l incarce!

Desigur ca am avut de asteptat inca o ora ca autobuzul sa fie complet incarcat, astfel ca am reusit sa ne punem in miscare in sfarsit la ora… 4. Cand ne-am pornit la drum chiar nu am crezut ca acel autocar se va putea urni… supraincarcat cu de toate, si plin ochi cu pasageri – numai unii pe altii mai lipsea sa stam, ca de altfel culoarul era tot plin cu un bagaj si-o patura si-un copil mic si urlator din toti plamanii.

Dar hai, ne-am urnit, deci ce-i mai nasol a trecut, ne-am gandit naivele de noi. Calatoria trebuia sa dureze 16 ore, si nu ca timpul asta nu ar fi fost oricum indeajuns, dar desigur ca autobuzul nostru supraincarcat s-a transformat in vehicol-testoasa, si in loc de 16 am ajuns in Rurrenabaque in 24 de ore. Intarziere de o treime. Si in imensa aceasta calatorie de o zi si o noapte intreaga, numai spume la gura n-am facut, dar nici departe n-am fost. Zapuseala de te sufocai, si evident aer conditionat din parti, singura speranta era deschisul geamului. Dar deschisul geamului insemna sinucidere, pentru ca te palea cu dusmanie un praf de pe drumul nepavat de nu aveai timp nici sa te gandesti ca te sufoci. Tipete de copii si o muzica mai ucigatoare decat manelele ce urla din boxe pana la 11 seara, apoi o disperata de femeie ce s-a trezit urland in mijlocul noptii ca ea vrea sa coboare pentru ca o sa cadem in prapastie (eram pe un drum cu sens dublu dar de dimensiunea unei singure bande, si aia destul de inguste; drumul era scobit in munte si pe partea ailalta… prapastie, cum a zis femeia. Si cand ne-am intalnit cu o masina venind din sens opus si soferul nostru talentat a trebuit sa bage in marsarier… s-a apropiat omul destul de tare de partea cealalta, si unii oamenii s-au cam spariet…). Cu alte cuvinte, aceea nu a fost noaptea din viata mea in care am avut somnul cel mai linistit si plin de vise cu zane si bursuci.

La destinatie

Dar, precum se intampla si in filmele cu final fericit, am ajuns intr-un final la destinatie, intregi fizic si mental (abia, abia). Am luat un taxi (adica doua motociclete, ca sa fim exacti) inspre un hostel despre care citisem in Lonely Planet. Decat ca atunci cand am fost depozitate in fata lui, scria la intrare „HoTel”, iar cand am intrat preturile pareau sa indice ca intr-adevar, era din a doua categorie. Mai tarziu ne-am dat seama ca ma uitasem eu cu totul paralel la sectiune aia de „Cazare”. Dupa 28 de ore de … se cam intelege.

In orice caz, cum am dat cu ochii de interiorul hotelului respectiv (la care-i zice Orient) deja am stiu ca nu avem puterea sa zicem nu statului acolo, ce urma sa ne coste USD11 pe noapte de caciula (ceea ce-o fi foarte ieftin pentru alte parti ale lumii si mai ales pentru o cazare cu numele de hotel, dar comparativ cu cei 3-4-5USD pe care eram obisnuite sa-i platim, era cam triplu). La oboseala pe care o aveam in oase, amestecul incredibil de sudoare si praf de pe corp (cu alte cuvinte, jeg veritabil) si chiorlaiturile disperate din stomac, am zis Da! lui nenea cel cu burta mare care ne intampinase, Da, ramanem aici pentru ca meritam si noi o noapte aici in Paradis la tine! Meritam pentru ca am avut o calatorie din iad, meritam pentru ca a fost o noapte de cosmar, meritam pentru ca de 8 luni dormim doar in locuri cu „S”!

Nenea probabil ca nu stia toate astea, dar induiosat fiind de aspectul nostru de proaspat sosite din refugiu, ne-a servit cate un suc proaspat de mango cu zambet atasat si apoi ne-a condus la camera noastra.

 In drum spre acolo am dat cu ochii de…

si-am stiut ca am ales bine, si-am stiut ca suntem cu adevarat in Paradis. Si ne-am comportat ca atare

La gasit de tur

Pe seara am iesit la explorat de orasel, si de asemenea de optiuni de tur in jungla. Am avut de ales intre jungla si pampa, si noi am ales pampa pentru ca acolo erau de admirat mai multe animalute (crocodili, anaconda, piranha, vietati din acestea blande). Jungla era mai mult despre vegetatie, insecte, pasari si alte cele, si pentru ca jungle de-astea mai vazusem (cu toate ca precis astea erau diferite, dar ma rog) am ales sa vedem ce n-am mai vazut. Si daca tot e sa fie, sa innotam si cu delfinii roz cu aceasta ocazie (acum intre noi fie vorba, acesta a fost motivul principal pentru a alege pampa, deoarece visul de a innota cu delfinii ma insoteste din proaspata pruncie).

Toate bune si frumoase deci, pana sa ajungem la pret. In La Paz intrasem intr-o agentie sa intrebam despre Uyuni, si tanti de acolo ne-a prezentat si oferta lor de tur in jungla, asa doar de informatie. Dar cum noi nu eram animate de tur in jungla pe atunci, n-am bagat in seama. Am retinut doar pretul: 590 Bolivianos. Asa ca atunci cand in Rurrenabaque ni s-a spus 900… parca ceva ne-a cazut brusc in crestet si ne-a ametit. Mai tarziu am aflat ca datorita unor legi impuse de guvern, acela e minumim pe care au voie sa-l incaseze de la turisti (asta ca sa ramana in legalitate). In La Paz insa, agentiile vand tururile mai ieftin. Ca deh! Astfel ca ceva ce vrei sa-ti aduci aminte: daca vrei sa faci un tur in jungla in Bolivia, rezerva-l in La Paz!

Dupa negocieri demne de backpackeri cu vechime, am obtinut un pret de 700 Bolivianos – nu 590, dar nici 900. Toate bune si minunate, pana sa platim. Stai ca nu avem destui Bolivianos. Cu card se poate? Nu se poate. Si bancomat este? Este, dar numai in zilele lucratoare. Si azi e sambata… un alt fel de a spune “ghinion!”. Putem plati un avans si restul la intoarcere? Nu se poate pentru ca “eu de fapt nu sunt proprietarul, si el e plecat, si nu-l pot contacta, si nu-mi pot asuma responsabilitatea … si… si… trebuie sa asteptati pana luni”.

Si uite-asa am ajuns sa ne petrecem ziua de duminica penduandu-ne dintr-un hamac in altul, mai muscand din cate-un mango, mai pleznind cate un tantar pe bucatica de picior unde nu ajunsese insecticidul… eh, din-astea de viata grea…:).

(cele 3 zile in pampa – continuare in postul urmator)

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.